Se dă un documentar politic de peste două ore, acoperind cam 70 de ani din secolul nostru şi din cel trecut. La Resistance, Klaus Barbie, FLN, atentatul de la Viena, Rote Armee Fraktion, bla bla bla. Suficient ca să-l gonească pe spectatorul zilelor noastre, care nu mai are răbdare nici să privească pînă la sfârşit un traveling de Tarkovski, darmite să se introducă în culisele celei de-a treia sau a patra Republici (franceze sau care s-o nimeri).

Un privitor avizat de filme îmi mărturisea că sarabanda de date şi informaţii de istorie contemporană cu care l-a bombardat filmul generaseră în el o reacţie de respingere. „Mi s-a părut plictisitor” – rezuma el cele 140 plus de minute. Şi totuşi, poate ar trebui să acordăm mai multă atenţie unui asemenea film.

Jacques Vergés s-a născut în Tailanda dintr-un tată diplomat francez şi mamă vietnameză. De la aceasta din urmă moşteneşte fizionomia asiatică, pînă într-atât încât duşmanii săi politici îl vor insulta cu apelativul „chinezule”. Este cunoscut îndeobşte ca apărătorul teroriştilor cruzi şi fără scrupule (Ilici Sanchez Ramirez, Magdalena Kopp, Anis Nacache) sau a criminalilor împotriva umanităţii (Klaus Barbie, călăul din Lyon) ori a figurilor controversate de luptători pentru libertate africani convertiţi în despoţi tribali după ce au ajuns la putere.

Pornind de la un asemenea personaj ofertant, documentarul are meritul că nu cade în capcana parti-pris-urilor. Şi evită, de justese, cum ar zice compatrioţii lui Barbet Schroeder, o altă meteahnă: obiectivitatea simulată. E un defect jenant şi enervant de care suferă, de exemplu, cam toate filmele occidentale despre conflictul din Iugoslavia. În cazul Avocatului terorii, datele şi faptele sînt lăsate să vorbească de la sine, fără să te supere acea direcţionare a gîndirii de care unele filme chiar suferă (nu mă deranjează acest gen de direcţionare la Michael Moore, dar la el chiar există!). Ar fi de obiectat că unele din aspectele descrise sînt abandonate abrupt (procesul Barbie nu e descris pînă la capăt etc.) Ai mai putea reproşa documentarului o oarecare sărăcie a imaginilor... documentare, de arhivă. Sigur că e plăcut să revezi extrase dintr-o capodoperă ca „Bătălia pentru Alger” a lui Gillo Pontecorvo (1965), dar, parcă, lasă impresia unor improvizaţii pentru a acoperi nişte lipsuri de „real footage”.

Însă, dacă e să scoatem în evidenţă defectele filmului (premiul César pentru cel mai bun documentar pe 2007!) hai să vorbim şi despre meritele sale. Cel mai mare: ne ajută să înţelegem că nimic nu e ceea ce pare a fi. Carlos Şacalul e un terorist sângeros. Dar atunci când invocă o înţelegere ocultă între gruparea sa şi guvernul francez, acesta din urmă se comportă ca şi cum aceasta ar fi în vigoare. A propos, Carlos a locuit între 1975 şi 1982 la Budapesta, cu acordul (tacit sau nu?) al autorităţilor kádáriene, şi probabil, pentru un public maghiar, filmul prezintă un interes special şi din această privinţă. Da, Klaus Barbie a fost un criminal de război. Dar a reuşit să scape de proces în anii postbelici graţie serviciilor de informaţii americane. De ce oare? Da, Jacques Vergés este un apropiat al Khmerilor Roşii. Sub regimul acestora, între 1975 şi 1979 mor milioane de oameni. Armata comunistă vietnameză invadează, la 1 ianuarie 1979 Cambogia, pentru a pune capăt acestui regim criminal. Urmarea? Din 1979 până în 1991, SUA aprovizionează consistent Khmerii roşii cu arme, pentru a cauza cât mai multe victime în rândul armatei vietnameze.

Şi ar mai fi păcatul originar...Ar mai fi Setif, 8 mai 1945. După ciocniri între algerieni şi coloniştii pieds noirs, soldate cu peste o sută de morţi în rândul ultimilor, autorităţile franceze ripostează. Bilanţ: peste 45 000 de morţi, unele estimări depăşind suta de mii. Şi un alt bilanţ: războiul din Algeria a durat între 1954 şi 1962. De-a lungul întregului război, FLN (Front de Liberation National – mişcarea de eliberare alegeriană) nu a avut mai mult de 45 000 de luptători în interiorul Algeriei, în toţi anii adunaţi la un loc. Dar trebuie spus că, după 1958, numărul lor s-a redus drastic. Cei care îi sprijineau cu alimente, apă sau adăpost nu a depăşit niciodată suta de mii. Armata franceză a ucis cam 1 milion de algerieni, la o populaţie de aprox, 10 milioane. Calculaţi dumneavoastră câţi au murit de nevinovaţi... O bună parte au fost ucişi prin tortură (în timpul lui De Gaulle erau celebre DOT-urile – Dispositifs Operationells Teritoriaux).

Povestea algeriană e doar un episod al colonialismului. Dar până nu vom înţelege că o civilizaţie care împarte pe oameni în nobili şi iobagi, în herrenvolk şi untermensch (iar asta era regula în toate coloniile occidentale, din toate timpurile şi continentele!) este o civilizaţie criminală şi bolnavă, nu vom înţelege cum e posibilă apariţia unui Jacques Verges. Documentarul pe care tocmai l-am discutat are meritul că ne incită să reflectăm asupra acestui lucru. Nu e deloc puţin!

Traducere în limba maghiară / magyar fordítás: A demokrácia őrangyala.