Adrian Sitaru este regizorul care reuşeşte să ducă până la capăt cu multă perseverenţă proiecte aparent imposibile. Povesteşte despre modul în care funcţionează oamenii, căutând răspunsul la ce e rău, mai puţin rău şi bine. Îşi pune întrebări şi încearcă să răspundă cât mai exact la întrebările altora.
În presă a apărut destul de simplificată descrierea filmului Pescuit sportiv, într-un sinopsis pentru că aşa se face; şi anume că e o poveste despre manipulare, minciună, neîncredere şi compromisuri. Cum ai vrea să fie prezentat filmul mai pe larg?
Eu cred că vizionarea unui film, a merge în cinema, e o experienţă în sine tocmai de aceea nici nu-mi place să vorbesc despre filmele mele prea mult. Trebuie să le vezi, ca să le înţelegi, si eventual dupa să porţi o discuţie. Să descrii într-un sinopsis nu înseamnă nimic, e ca şi la o carte – chiar dacă te uiţi pe coperţi, de obicei e un fragment mic despre ce e în interior, nu-ţi spune nimic, asta se întâmplă doar dacă o citeşti, abia atunci intri în atmosferă. E cu totul altceva. Pot să descriu filmul meu mai mult sau mai puţin, dar până la urmă de aia m-am chinuit să-l fac, să fie văzut.
Cum ai reuşit să menţii tensiunea în scenele din Pescuit sportiv? Aţi filmat mai multe zile, evident, şi totul pare atît de firesc...
Tensiunea în cadre... – cred că pentru că am repetat totul temeinic, adică mai mult de o lună am făcut repetiţii pe fiecare scenă. Dar şi actorii sunt foarte buni, să nu uităm asta.
De ce ai ales această perspectivă subiectivă agresivă pentru imagine? Ai ales-o ca tehnică clasică de conştientizare a mediului sau ai vrut doar să direcţionezi privirea spectatorilor?
Am ales POV-ul din mai multe motive:
1. În primele drafturi ale scenariului, era toată povestea cap coadă din unghiul lui Mihai, apoi încă odată a lui Iubi, şi apoi cea a Anei. Dar mi s-a părut prea plictisitor. Am păstrat ca idee POV-ul în ultimul draft pentru că am realizat că dacă îl folosesc tot filmul, spectatorul va şti la final că ultimul cadru este o persoană: poate fi Ana, poate Dumnezeu sau altcineva, pînă la urmă nu contează, însă are mai mult efect şi înţelesuri acest ultim cadru.
2. Pentru că imi place POV-ul, asta e un motiv subiectiv. Dar personal cred că mai mult sau mai puţin POV-ul este viitorul cinema-ului. E mult mai interesant să pui audienţa în pielea spectatorului. Şi sunt destule semne pentru asta: jocurile pe computer, reality show-rile, sunetul surround, etc.
S-a vorbit foarte mult despre faptul că Pescuit sportiv e 100% independent, că tu eşti şi regizorul şi producătorul filmului. Care au fost avantajele şi dezavantajele situaţiei, dat fiind faptul că trebuia să fii şi producătorul propriului film?
M-am chinuit trei ani de zile ca toţi dracii să termin şi a ţinut totul si de o grămadă de noroc să-l termin, ceea ce în cazul unui film profesionist nu prea se întâmplă, adică se cam face când ai banii.
Ca şi propriu producător, ce să zic, în Europa de obicei regizorul are libertate mare, chiar la un film cu buget mare, deci nu pot să spun că nu am avut libertate maximă să gândesc, să filmez cum am vrut eu, până la urmă am făcut-o pe banii mei.
Nu prea pot să spun dezavantajele; am luat-o ca pe o provocare, şi am şi învăţat o grămadă de chestii pe care trebuia să le fac eu singur. Plus că mi-am dovedit mie şi altora că se poate face un film de calitate în România fără bani. Se poate, dar mă repet, ai nevoie şi de noroc pe lângă toate eforturile pe care le faci.
Cum reacţionezi la provocări? Ai simţit câteodată că nu reuşeşti să duci până în capăt filmul?
Da, chiar de multe ori, pentru că am început cu nişte oameni, care m-au ajutat foarte mult, dar până la un punct. Am terminat singur pe digital montajul şi din punctul ăla a fost văzut de producătorii francezi care l-au iubit. Dar asta s-a întâmplat după ce l-am arătat în România la producători şi nimeni n-a fost interesat să ajute filmul, aşa că am avut mari probleme de încredere în film, că poate-i prost. Da, după ce stai trei ani de zile pe el, începi să te plictiseşti de propriul produs. Concluzia este că singurul sfat pe care pot să-l dau e să zic oamenilor să nu renunţe şi să meargă până-n capăt cu ce pot face ei, să nu renunte; de la un punct încep să se rezolve singure problemele, dar trebuie sa duci lupta până la capăt.
Şi ai avut probleme numai în cazul filmelor independente sau şi în cazul celor care au avut sprijin oficial, de ex. la Valuri?
Da, şi în cazul filmului Valuri şi cred că a altor producţii pot să întâlneşti dificultăţi mari. Şi Valuri a fost pe cale să nu-l termin nicio dată din cu totul alte motive, am avut chiar probleme mai mari, deşi aveam bani şi tot ce trebuia; filmarea la Valuri am terminat-o în 2006 şi l-am scos după un an de zile şi e doar un scurtmetraj. Nu contează acum motivele, deci da, orice proiect poate să aibă probleme foarte mari.
Ai lucrat şi la tv câţiva ani. Măcar acolo ţi s-a dat un sprijin, care te-a ajutat să-ţi aduci până la capăt proiectele?
Un ajutor direct în proiectele mele personale n-am avut niciodată. Indirect lucrând în televiziune am avut bani. Din banii câştigati mi-am făcut filmul Pescuit sportiv. Adică am avut bani cash, nişte bani pe care să-i pun la filmare.
Este interesant pentru că am fost foarte dezamăgit chiar şi din cauza feed-back-ului de la televiziune, care a produs filme de genul asta, să spunem de cinema cu pretenţii de festival. Din cauza asta am crezut că filmul meu e o prostie, că mă chinui eu singur şi de fapt nu merită, dar în momentul în care „l-am scos afară din ţară”, feed-back-ul a fost cu totul contrar.
Filmele au fost invitate de către festivaluri sau tu trebuia să le propui fiecărui festival? După ce te-au acceptat la un festival mai important, ţi s-au deschis porţile şi altor festivaluri?
Există ambele cazuri. De obicei la început trimiţi tu, de fapt vânzătorul care se ocupă de film şi care are propria strategie. În cazul meu este o companie franceză, care a ales o secţiune paralelă de la Veneţia in detrimentul competiţiei oficiale de la Locarno. Motivele sunt diverse, e mai complicat, dar trebuie să ai încredere, că fac treaba cea mai bună pentru filmul tău. După ce filmul merge în festivaluri mari cu siguranţă primeşti invitaţii şi de la alte festivaluri.
Ai fost la mai multe festivaluri şi Pescuit sportiv a fost bine reprezentat şi a luat până acum 3 premii. Care a fost festivalul tău preferat şi care premiu obţinut ţi-e cel mai drag şi de ce?
Toate premiil mi-s dragi. De exemplu Estoril e un festival micuţ, doar la a doua ediţie, dar în juriu a fost Paul Auster şi Coetzee (a luat premiul nobel pentru literatură), şi ştiind că aceşti oameni au stat în spatele unui premiu mă simt mai mult decât onorat; deci nu contează premiul în sine, că-i Cannes sau Estoril, sunt foarte mândru de cei care mi l-au dat.
Ca şi festival, cred că la Salonic a fost cel mai bun feed-back-ul, de la public în primul rând; au râs la film, parcă ar fi înţeles totul în română. La celelalte festivaluri la un moment dat am pus vina pe subtitrarea în engleză, când nu reacţiona publicul la tot ce ar fi reacţionat în România. Surpriza în Salonic a fost că au recţionat parcă ar fi înţeles totul. Poate şi seamănă limba mai mult, nişte cuvinte sună la fel, n-am de unde să ştiu. Sau sala a râs mai mult decât mă aşteptam eu, nu e o comedie, dar sunt momente funny...
Mi-a plăcut mult şi Pusanul, cu public asiatic, unde diferenţele culturale sunt enorme, nu ştiam ce o să înţeleagă din film şi a fost mai mult decât mă aşteptam, cred că a fost al doilea ca şi feed-back, ca şi râs şi ce-au înţeles; şi un public nemaipomenit de festival cu nişte întrebări foarte deştepte la sfârşit; i-am şi întrebat „sunteţi studenţi la film sau de unde le scoateţi”? La care au răspuns că nu, nu. A fost impresionant pentru mine.
Ai făcut multe filme, multe scurtmetraje care sunt puţin cunoscute. Acum că eşti mai cunoscut publicului, te gândeşti să promovezi şi celelalte filme, să le faci accesibile publicului?
Nu cred, am făcut foarte multe scurtmetraje, ce-i drept, la fel ca Pescuit, adică fără bani, am început înainte de a fi student, cu o cameră; le-am făcut, le-am montat, le-am arătat la nişte festivaluri foarte mici. Nu cred că au valoare, n-are rost să promovez ceva ce nu-i de valoare. Mie-mi plac, sunt funny, au avut un fel de succes de casă, „între prieteni” şi cam atât, dar nu cred că e cazul să le repromovez.
De la care dintre filmări ai amintirea cea mai plăcută, cea mai pozitivă?
Într-un fel – cred că de la Valuri. Cum spuneam, Valuri era un film care aproape era să moară înainte să se face, din diferite motive, adică să nu termin filmarea.
Poţi să zici ceva şi despre motive?
Da, e mai complicat, au fost probleme de producţie acolo, a fost şi o filmare grea, la mare, totul în exterior. Poţi să-ţi dau un exemplu: dacă ar fi plouat într-o zi, nu am fi avut posibilitatea de a prelungi filmul. Dar asta a fost doar un detaliu, să spunem. A fost un fel de miracol că nu s-a întâmplat să plouă.
Ideea e că la Valuri n-am zis niciodată să oprim filmarea, că „nu se mai poate în condiţiile astea”. Era să se oprească din motive exterioare mie, dar nu s-a întâmplat. Şi pe urmă dintr-un „copil” care putea deveni un handicapat, dacă n-am fi reuşit să-l terminăm, a ieşit un campion şi a fost un miracol asta pentru mine. Nu sunt o persoană religioasă, dar experienţa asta m-a dus cu gândul mai departe, că n-ai dreptul sa renunţi să dai viaţă la ceva – n-am nimic cu mijloacele de contracepţie, dar dacă se întâmplă să ai un copil – nu sunt împotriva avortului, nu sunt femeie să judec, dar... n-aş prefera ca cineva să avorteze. Cumva s-au asemănat situaţiile astea. Nişte lucruri care uneori nu ţin numai de tine. Fiindcă n-a depins doar de mine, nu puteam controla decât partea artistică, partea regizorală. De la un punct s-a întâmplat nu numai un miracol, adică filmul ăsta trebuia să existe şi de ce? Uite, pentru că a luat până acum 27 de premii şi a fost în peste 100 de festivaluri şi a fost o chestie fericită în final. Deci fiilmul Valuri a fost pentru mine un fel de experienţă mistică şi îi păstrez o amintire aparte.
Ce s-a întâmplat cu personajul principal din Valuri?
Personajul principal din Valuri e acum student la actorie în anul întâi. Cred că e un mare talent, sper să-l ajute şcoala şi mă bucur că a intrat. Şi-l voi mai folosi. Urmează un scurtmetraj în primăvara, în care el va fi personajul principal. Mă bucur mult pentru el.
Când o să fie filmat următorul proiect al tău, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii?
L-am planificat iniţial undeva în iunie, 2009 şi ar fi bine să se termine până în septembrie. Avem ceva bani de la CNC, nu foarte mulţi, dar se mai pot găsi bani în Franţa sau în instituţii europene. Sunt spre finalizare scenariului, dar încă mai lucrez.
E mai dificil să lucrezi la un scenariu care a pornit dintr-o experienţă personală?
Da, asta a fost marea problemă, pentru că eşti subiectiv şi nu poţi (eu cel puţin) să-mi dau seama care sunt lucruri importante ce s-au întâmplat în realitate, dar neimportante într-o poveste şi invers. De aceea am şi aplicat la Cinefondation în Franţa, care mi-a oferit toate condiţiile posibile pentru a scrie scenariul, dar nu sprijin profesional; pentru asta m-am dus la Binger Filmlab, în Amsterdam, un program de script development unde au loc diverse workshop-uri, am şi un adviser personal pe proiectul meu, cu care discut şi îmi clarifică multe probleme pe care nu le pot vedea singur. Mă ajută foarte mult să grăbesc procesul scrierii. Poate aş fi găsit şi singur răspunsul la multe întrebări, dar n-aş vrea să dureze procesul un an şi jumătate ca la Pescuit sportiv.
Ai un personaj care te reprezintă în film?
Da, bineînţeles. E personajul principal, pentru că povestea este despre mine, va vorbi despre un om care se află într-o situaţie dificilă în legătură cu un om pe care îl iubeşte. În general când cel la care ţii este între viaţă şi moarte, intri într-o altă dimensiune, aproape de paranoia, de griji, isterie, experienţă care te schimbă iremediabil.
Te-ai gândit pe cine să alegi pentru personajele filmului, care ar putea să corespundă persoanelor reale?
Va fi foarte dificil, mai ales la personajul principal, adică al meu, fiindcă nu neapărat trebuie sa seamene perfect cu mine. Nu ştiu care e vârsta cea mai bună. Am în cap vreo trei actori de diferite vârste care ar putea fi la fel de buni, dar o să văd la casting. Îl am pe Adrian Titieni în cap, pentru unul dintre doctori; se potriveşte foarte bine, dar cam atât deocamdată.
Ce caracterizează un film bun, după părerea ta?
Cred că pentru mine e mai important să descopăr ce este în spatele poveştii; orice poveste ar fi, o poveste dramatică sau o animaţie, trebuie să descopăr un al doilea strat, în care întrevăd mesajul regizorului – sau nu mesajul, mai degrabă filosofia, substratul filosofic al filmului, părerea lui despre viaţă, dilema lui. Am descoperit asta şi la Ratatouille, şi la Tarkovski, nu contează genul, contează că e ceva mai mult in poveste decât ceea ce vezi. E diferenţa dintre Stan şi Bran şi Chaplin: la Chaplin rămâi cu ceva mai mult; cred că asta e ceea ce trebuie să aibă un film bun.
Asta se introduce voit? Cineva îşi alege o filosofie sau asta se întâmplă involuntar? Tu încerci să introduci o filosofie?
Cred că în primul rând depinde de cel care scrie scenariul, dacă e şi regizor... Ţine de autor, dacă are ceva mai mult în cap decât să facă ceea ce se cheamă „un film” sau nu. Mă uit la filmele mele pe care le-am făcut înainte, la 30 de ani, la 27 de ani. Sunt funny, dar nu sunt nu ştiu ce. Nu cred că sunt mai mult de niste filme drăguţe şi interesante, care n-au în spate o filosofie; poate pentru că eram şi eu mai tânăr şi mai prost, dacă pot să spun aşa, poate după o vârstă descoperi câteva lucruri despre care vrei să vorbeşti, inconştient sau nu. Trebuie să ai chestia aia în tine, ca să transpară în film. Nu trebuie să impui ceva neapărat, să vorbeşti ca şi Kant despre asta; nu, o ai în tine. Cred că vine cu timpul, cu experienţa pe care o acumulezi în viaţă.
Ce te caracterizează mai mult când scrii un scenariu? Începi cu o poveste sau porneşti de la o situaţie sau de la un caracter?
Cred că pornesc de la o situaţie. La ultimele a fost situaţia. La Pescuit, chit că era o situaţie inspirată de o poveste al lui Radu Jude, despre care mi-am dat seama că pot să vorbesc în film foarte uşor: e despre comportament uman, manipulare, minciună şi aşa mai departe. La ultimul, la care scriu acum, am pornit de la o situaţie din propria experienţă, pe care am avut-o cu mama, care s-a îmbolnăvit; putea să fi destul de grav, dar a fost totul ok. Şi m-a pus pe gânduri. În primul rând situaţia mă pune pe gânduri, iar faptul că mă pune pe gânduri, mă duce cu gândul mai departe că poate fi o poveste interesantă, indiferent dacă vorbim despre o chestie funny sau dramatică. Făcând un film caut eu însumi un răspuns la ceea ce mă frământă.
Cred că asta e, încerc să caut răspunsuri.
Ajungi să faci variaţiuni ale situaţiei reale? Nu. Nu variaţiuni. Încerc să disec situaţia, ca să înţeleg psihologic ce se întâmplă şi aşa mai de parte. Caut răspunsuri la propria mea dilemă, de ce ne purtăm aşa, de ce se întâmplă lucrurile astea, de ce facem greşelile pe care le facem. Până la urmă e vorba despre comportamentul uman din spatele poveştii situaţionale. Adică dacă el merge şi se întoarce, de ce face el treaba asta, e un background, care nu e evident; adică poate fi evident într-un film prost făcut. Cam la nivelul ăsta lucrez la scenariu la ultimele drafturi. Caut despre ce e vorba de fapt; de ce mă frământă, de ce e filmul ăsta în loc de alt film? De ce e pe hârtia din faţa mea în primul rând?
